Psiho-somatoanaliza

Cabinet Psihologie Sibiu

Psiho-somatoanaliza derivă din psihoterapia socio-somato-analitică (alături de socio-somatoanaliză şi eco-somatoanaliză) fiind o terapie de sorginte analitică, creată la confluenţa psihanalizei cu terapiile corporale.

Cadrul terapeutic păstrează elementele materiale ale celui psihanalitic, dar se modifică poziţionarea lor spţială: terapeutul îşi apropie fotoliul de divan şi îl orientează în aşa fel încât să se afle faţă în faţă cu pacientul, în contact vizual direct, apoi se asigură că fotoliul este suficient de aproape de divan încât să-i permită aşezarea mâinii, sprijinită lejer de rezemătoare, pe corpul pacientului. În continuare, protocolul curei psiho-somatoanalitice stabileşte, la fel ca şi cel psihanalitic, una sau două întâlniri pe săptămână, pe parcursul mai multor luni, sau chiar ani.

După şase ani de practică în care această regulă a fost pe deplin respectată, din cauza distanţei impuse şi a lipsei unui instrument de aprofundare a analizei, Richard Meyer „a îndrăznit” să-şi apropie fotoliul de divan şi să-şi aşeze mâna pe corpul pacientului.

Gestul firesc, natural, nepremeditat, născut din cunoaşterea şi experimentarea îndelungată în câmpul terapiilor corporale a extins comunicarea dintre pacient şi terapeut prin adăugarea la canalul verbal existent a altor două: canalul tactil, prin intermediul mâinii analistului, şi canalul vizual, facilitat prin apropierea spaţială. Prin integrarea acestor noi elemente subiective în relaţia terapeutică, comunicarea accede la un nivel global de funcţionare al cărei scop este acela de a favoriza formarea şi apariţia mecanismului terapeutic de bază: transferul.

Fiecare om dobândeşte un mod propriu de a iubi: este necesar să fie completată o constelaţie de condiţii, pulsiuni şi scopuri pentru a simţi iubire. Se naşte astfel un model, sau mai multe, care se repetă de-a lungul vieţii ca un clişeu, în funcţie de circumstanţele exterioare şi natura obiectelor investite cu iubire. O parte din elementele acestui model urmează traseul normal al dezvoltării psihice, se integrează personalităţii conştiente şi investesc în exterior, însă o altă parte se opresc din dezvoltare şi se vor desfăşura fie numai în fantasmă, fie vor rămâne în întregime în inconştient. Din acest motiv, orice nouă persoană va fi investită cu reprezentări anticipative libidinale care pot sosi atât din conştient, cât şi din inconştient. În acest fel se declanşează transferul asupra persoanei terapeutului.

Cabinet Psihologie Sibiu

În analiză, transferul se manifestă uneori ca o rezistenţă suficient de puternică pentru a stopa asociaţia liberă, însă el este, de fapt, o condiţie a reuşitei, întrucât oferă prilejul de a aborda tocmai acele mişcări pulsionale care au rămas în inconştient şi au investit complexele infantile. În funcţie de conţinuturile reactualizate şi transferate asupra analistului, vorbim despre transfer matern, patern, fratern, dar şi despre transfer pozitiv sau negativ. Terapeutul interpretează transferul „aici şi acum”, stabilind o conexiune cu persoana sa sau cu situaţia analitică, precum şi „atunci şi acolo”, retrospectiv.

Întrucât ambii, atât pacientul cât şi terapeutul contribuie la relaţie şi la transfer, apare întrebarea: ce se întâmplă în relaţia dintre pacient şi terapeut înainte şi după nevroza de transfer? Evident că, la începutul terapiei, terapeutul urmăreşte construirea unei relaţii de încredere, pentru ca pacientul să se acomodeze cu această situaţie nefamiliară pentru el, dar şi pe parcurs, „o relaţie de ataşament tandru, plină de solicitudine, poate să-l ajute pe cel în cauză să treacă dincolo de toate dificultăţile mărturisirii.”

Mai departe, urmează un lung şi dificil travaliu asupra afectivului, asupra drepturilor şi obligaţiilor în această relaţie, asupra posesivităţii, ataşamentului şi abandonului. Puţin câte puţin, respectul strict al cadrului, care nu permite transgresarea regulilor terapeutice, refuză orice obligaţie şi înlătură fricile legate de acaparare şi seducţie, oferă acces la o relaţie afectivă de bază, în care terapeutul îndeplineşte un rol asemănător celui din transferul iniţial, şi anume de catalizator al energiei afective, care există dincolo de ataşamentul personal.

Afectele din transfer nu dispar odată cu lichidarea acestuia, ci se transformă, dobândesc alte calităţi, specifice unui nou tip de relaţie între pacient şi terapeut: „matricea afectivă”. Intrarea în matricea afectivă se anunţă prin atenuarea exceselor transferenţiale şi înflorirea unei comunicări deschise şi directe, dincolo de cuvinte; este trăită ca o stare particulară, care se fondează pe „a fi”, nu pe „a face” şi, în acest sens, pacientul şi terapeutul sunt egali în dimensiunea afectivă, chiar dacă se păstreză ierarhia socială. Exemplul tipic este cel al mamei cu copilul în braţe sau al partenerilor afectivi, care resimt fericire aflându-se pur şi simplu unul lângă celălalt, fără a fi nevoie să spună sau să facă ceva. Egalitatea în dimensiunea afectivă este un aspect nou pentru terapeut şi porneşte de la premiza că terapeutul nu iubeşte nici mai bine şi nici mai mult decât pacientul său; el iubeşte pur şi simplu, la fel ca celălalt. Însă, existenţa unei afectivităţi reale şi recunoscute nu conferă nici unuia dintre cei doi protaganişti accesul la noi drepturi şi obligaţii: regulile sociale ale cadrului terapeutic rămân valabile.

Cabinet Psihologie Sibiu

Intrarea în matricea afectivă presupune separea ei de alte două poziţii de viaţă: socială (ierarhică şi regizată de legea celuilalt) şi individuală (solitară şi autonomă), separare necesară pentru a face din afectiv o trăire pură şi intensă. Aceasta nu înseamnă că psiho-somatoanaliza urmăreşte o intensificare a afectivităţii, ci că vizează accesul privilegiat la o trăire afectivă extrasă din contextul ei social şi personal, pentru că această formă „pură” a afectivului – matricea afectivă – favorizează perlaborarea, în care pacientul învaţă să preia controlul asupra traumei.

Separarea dimensiunii afective de cea socială se materializează în psihoterapie prin cadrul terapeutic, şi anume: organizarea spaţio-temporală a şedinţei, rolurile respective ale pacientului şi ale terapeutului, plata, regulile etice şi deontologice şi dintre acestea, mai ales absenţa strictă a seducţiei, sexualităţii şi exploatării de orice fel. Respectul strict al acestui cadru social asigură securitatea necesară eliberării afectelor.

Să ne aducem aminte că naşterea acestei noi relaţii – matricea afectivă – reprezintă chiar ceea ce se urmăreşte prin aşezarea mâinii analistului pe corpul pacientului. În psihoterapie, atingerea este un canal de comunicare, aşa cum sunt cuvintele, privirea şi relaţia transfero-contratransferenţială.

Putem distinge trei cadre bine diferenţiate de utilizare a atingerii în terapie:

1. atingerea tehnică: este acidentală, utilizând atingerea pentru un alt scop decât contactul. Este atingerea medicului care examinează în vederea unui diagnostic, a somatoterapeutului care ridică mâna pacientului pentru a simţi dacă este relaxată, a art-terapeutului care ghidează degetele în acompanierea actului creator al pacientului; această atingere poate scăpa intenţiei exclusiv tehnice a terapeutului şi poate fi transpusă de pacient în contact, relaţie şi comunicare.

2. atingerea intenţionată: terapeutul atinge într-un anumit moment, având un anumit scop, într-un anumit fel şi într-un context teoretic general formulat. Psihoterapiile reichiene, post- şi neo-reichiene, masajul, travaliul asupra muşchilor rigizi, atingerea relaxantă se fundamentează pe acest gen de atingere. Atingerea este intenţionată în măsura în care caută să faciliteze exprimarea emoţiilor şi este intermitentă pentru a da posibilitatea pacientului să-şi conţină aceste trăiri.

3. atingerea comunicaţională: atingerea devine aici un canal de comunicare sub acelaşi titlu ca şi celălalte canale obişnuite ale psihoterapiei: vizual, verbal şi …olfactiv. Noţiunea de canal de comunicare este esenţială în psiho-somatoanaliză şi singura care justifică permanenţa mâinii asupra corpului. Aşezarea mâinii pe corpul pacientului nu are nici o altă intenţie decât aceea de a face să circule informaţia; mâna nu provoacă emoţii şi nici nu le stopează, nu este nici agresivă, nici calmantă: nu este nimic, în particular şi este totul, în acelaşi timp. Psiho-somatoanaliza sistematizează comunicarea tactilă în curele sale şi mâna pe corp devine un instrument terapeutic, la fel ca şi ascultarea flotantă. Atingerea psiho-somatoanalistului este un simplu canal de comunicare ce decurge din ceea ce se întâmplă între parteneri; nefiind nici directivă, nici structurată, ea nu induce nici o relaţie predefinită şi nici nu o schimbă cu nimic odată constituită, ci pur şi simplu participă la ea.

Cabinet Psihologie Sibiu

Lărgirea comunicării de la verbal la vizual, tactil şi olfactiv creează o comunicare globală specifică, care privilegiază dimensiunea afectivă până la accesul la matricea afectivă, în care psiho-somatoanaliza înscrie relaţia dintre pacient şi terapeut.

În psiho-somatoanaliză nu există un set de interpretări standard pe care să le aplicăm discursului corporal. Tot ce ne „spune” corpul este integrat în cadrul global al relaţiei terapeutice, singurul capabil să ne furnizeze indicii în „traducerea” unui gest sau a unei posturi. Discursul verbal al pacientului este îmbogăţit şi nuanţat de discursul corporal, pe care îl împărţim, în scop didactic, în trei categorii: posturile întâlnirii, gesturile relaţiei şi semnele somatice ale afectivităţii (psihoperistaltismul, stările de conştiinţă modificate, simptomatologia funcţională).

În mod tradiţional, posturile întâlnirii şi gesturile relaţiei sunt considerate a fi sub comanda sistemului nervos central/voluntar, iar indicii somatici ai afectivităţii, sub cea a sistemului nervos vegetativ/autonom, însă această opoziţie reflectă imperfect realitatea, deoarece manifestările corporale menţionate mai sus sunt voluntare, dar sub comenzi diferite. Ceea ce părea autonom este, de fapt, o comandă complexă, voluntară şi exemplul cel mai accesibil este cel al yoghinilor, care îşi reduc ritmul cardiac voluntar şi coştient.

Şi totuşi, de ce psiho-somatoanaliza situează dimensiunea afectivă în „inima” procesului terapeutic? Pentru că nevoia de a iubi şi de a fi iubit este nevoia care ocupă cea mai mare importanţă în viaţa noastră, în orice formă s-ar manifesta ea: iubirea parentală, iubirea de Dumnezeu şi de aproape, iubirea sexuală, nevoia de a fi recunoscut şi apreciat, nevoia de a primi sau de a oferi tandreţe, prietenie, iubire, nevoia de a fi în relaţie intimă, deschisă şi fără defense cu ceilalţi, cu soţul, partenerul, părinţii sau copiii.

Viaţa afectivă este o dimensiune din ce în ce mai importantă în societatea noastră şi se observă acest fapt în prevalenţa cauzelor afective în rândul tulburărilor psihice. Şi asta nu pentru că nu am fi acceptat cât este de valoroasă viaţa afectivă, ci pentru că, în loc să o trăim pe măsura nevoilor noastre de iubire, supunem afectivitatea pulsiunilor de acaparare, putere şi dominaţie ale eului. Aici se conturează temerea fundamentală şi viscerală a fiinţei umane: de a nu (se) mai stăpâni, de a nu (se) mai controla, de a nu mai poseda şi a nu mai fi posedat. Trăirea afectivităţii produce în interior o fuziune a tuturor funcţiilor personale, care clatină structurile interne, de unde teama de a pierde controlul izvorâtă din această ridicare a structurării. Este important deci în cel mai înalt grad să putem aborda trăirea afectivă, nu din exterior, prin reprezentările cognitive şi comportamentele, ci din interior, în trăire, în matricile afective şi fuzionale.

Psiho-somatoanaliza se recomandă când dimensiunea afectivă este tulburată şi realizează o diferenţiere între pacienţii a căror patologie este situată în perioada „post-oedipiană” (teama de angajament relaţional, eşecuri amoroase repetate, tulburări sexuale, absenţa emoţiilor şi a sentimentelor care conduce la apatie, depresie şi adicţii, simptome obsesional-reacţionale legate de teama de afectivitate şi simptome fobice) şi cei a căror patologie provine din perioada „pre-oedipiană” (personalităţi schizoitipale, borderline, narcisiace şi anxio-depresive), care trebuie să regreseze în arhaic pentru a reintegra fuziunea. Contra-indicaţiile se situează la două extreme, la psihotic care riscă divizarea când afectul este prea intens şi la psihopat care nu înţelege că stabilirea relaţiei afective nu dă nici drepturi nici obligaţii.

Dincolo de rigoarea etică şi deontologică, echilibrul afectiv al psiho-somatoanalistului se impune ca o condiţie imperativă desfăşurării unui travaliu care abordează atât de profund viaţa afectivă. Această mână care deschide afectivul este un instrument de lucru, un cordon tactil, care face să vină ceea ce este închis adânc în criptă, aşa cum o face şi asociaţia liberă. Psiho-somatoanalistul trebuie să intre în această comunicare globală, simultan verbală, vizuală şi tactilă, care garantează deschiderea afectivă şi pentru asta se foloseşte concomitent de mâini pentru a spune, de ochi pentru a citi şi de cuvinte pentru a traduce.